În vremuri noi, moderne, s-a născut o nouă Sfântă. Sfânta Superficialitate. Simpla și banala superficialitate a crescut atât de repede și de ușor, încât a devenit fără dificultate o Sfântă. La ea ne închinăm cu toții, mai mult sau mai puțin conștient.
De fiecare dată când nu ascultăm un om cu răbdare și atenție, ci doar îl auzim, ne-am închinat Sfintei Superficialități. Cu toții spunem altceva în timp ce vorbim. De fiecare când ardem rapid etape din cursul firesc al vieții, i-am aprins o lumânare. De fiecare dată când vanitos apreciem (doar) frumusețea orbitoare a unui obiect, stări, imagine, animal sau chiar om, fără a-i citi sau vedea nota de subsol, am spus o rugăciune Sfintei Superficialități.
De fiecare dată când vânăm cu pasiune greșeli în viața cuiva, la fel. Când privim un om în ochi și nu-l vedem. Sau când sătui poate de atâta profunzime, încercăm nu marea, ci oceanul, cu degetul nepăsării de autentic, ridicăm osanale Sfintei Superficialități. Când aruncăm din belșug în stânga-n și-n dreapta cu cuvinte mari, înțelepte, care nici în glumă n-ar trebui rostite, dar în care nu credem nici măcar o frântură de secundă, de fapt am devenit sclavii Sfintei Superficialități. Și, din păcate, Sfânta asta supremă are din ce în ce mai mulți credincioși. Sau adepți.
Nu mai avem răbdare. Nu mai avem credință. Vrem absolut totul pe repede înainte.
Nu mai avem speranță, deși ne batem cu pumnu-n piept că ultima care va muri, ea va fi. Ne scăldăm în apele liniștite, călduțe, dar foarte murdare ale superficialității. Când acesta este trend-ul, de ce am face notă discordantă?
Se spune că ceea ce credem, vedem în jurul nostru. Credem iubire, vedem iubire. Credem zâmbet, vedem zâmbet. Credem frică, vedem frică. Și lista poate continua cu ușurință…
Eu însă nu, nu cred în superficialitate, dar văd și știu o mulțime de oameni care nici nu se uită la Sfinția Sa, d-apăi să se-nchine la ea. Totuși… în jurul meu băltește superficialitatea. Mă lovesc zilnic de ea. Mă-ntristează. Mă gândesc cât de mult va exista.
Când ea ne invadează atât de brutal viețile, ce ne rămâne de făcut? Să ne-nchidem ermetic în bula noastră și-atât? Să-ncercăm să schimbăm lumea? Să ne prefacem că Sfânta asta între sfinte nu există?
Citiți și De ce…
foto: pixabay
Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.
Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.
- Fotografiile au suflet - 24 iulie 2024
- Când ego-ul e regele sufletului tău - 22 mai 2024
- Lucrurile bune vin când vor ele, nu când vrem noi - 16 aprilie 2024
