Primăvara e anotimpul renașterii. O redescoperim în fiecare an, în fiecare sezon, în fiecare ghiocel, zambilă sau narcisă, în iarbă proaspăt încolțită. În muguri de copaci, ramuri pline de flori, temperaturi blânde, zile mai lungi. O floare, un zumzet de albină, o rază de soare.
Anul acesta eu percep primăvara și din altă perspectivă. Îi iubesc fiecare fir nou de iarbă, boboc de floare sau copac întreg înflorit. Îi iubesc parfumul suav de flori de zarzăr sau cireș, imaginea spectaculoasă a unei magnolii perfect înflorite. Îi iubesc verdele crud, în marea de maro și gri, specifică iernii. Îi iubesc toate particularitățile ei fățișe, dar primăvara, pentru mine, nu e doar atât.
E renaștere și pentru noi, oamenii. E reînnoire. E compasiune. E blândețe. E iubire.
E lăsat în urmă absolut tot ce nu ne mai folosește, nu mai vibrează cu noi, nu ne mai aduce bucurie. Începând cu lucruri, obiecte și terminând cu oameni. Da, mai ales oameni. Nu sunt adepta înlăturării oamenilor din viața noastră fără nicio explicație sau cuvânt, mai ales din relațiile de lungă durată, indiferent de natura lor. Oamenii nu sunt lucruri. Sunt ființe cu sentimente, vise, speranțe, idealuri sau dorințe. Sunt exact la fel ca noi. Sunt, pentru o perioadă de timp, oglinda noastră, fie că ne place sau nu.
Dacă aș intra puțin în psihologie, aș spune că făcând asta, ne facem nouă rău, fără să conștientizăm. Mecanismul de evitare sau lipsa de asumare, sunt de fapt propriile răni nevindecate, cărora nu știm încă să le facem față. Le băgăm sub preș, le ignorăm, sperând sau fiind ferm convinși că totul va fi bine. Și e, până la o nouă provocare, sau un alt buton apăsat de altcineva. Întotdeauna, dar întotdeauna, ies la suprafață.
Primăvara e momentul cuvântului „nou”.
Un nou integrat cu blândețe și recunoștință în cel vechi. Un copac nu-și neagă trunchiul strâmb, sau propriile crengi rupte de vântul și furtuna iernii. Nu, el le poartă cu toată frumusețea de care e în stare, în splendoarea mugurilor noi și a floricelor mici și parfumate. Sunt perfecte toate, exact așa cum sunt, fiindcă nu trebuie să-și demonstreze nimănui perfecțiunea sa. El este și atât.
Depinde doar de cei din jurul său să o vadă și să-i aprecieze perfecțiunea, sau dimpotrivă, să o ignore cu desăvârșire. Iar acest copac face același lucru, an de an, primăvară de primăvară.
În toate florile pe care le-am primit, mirosit, admirat sau fotografiat din această primăvară încă neterminată, am văzut același lucru. Promisiunea noului îngemănat perfect cu vechiul. Nu pot exista unul fără celălalt. Să negi complet vechiul în convingerea că noul există fără el, e doar o amăgire, cu iz de primăvară.
Așadar câtă primăvară poate exista într-o floare? Pentru mine, toată, cu puțin în plus. Primăvara este echilibrul perfect între nou și vechi, renașterea naturii amorțită de frigul iernii, știind că acum e timpul ei. Cu bune și rele. Cu frumos și urât. Cu greu și ușor.
O primăvară cu flori în suflet să avem cu toții!
Citește și Hai hui (iar) prin pădure.
foto: eu
Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.
Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.
- Cartea și fotografia, echilibrul perfect - 3 mai 2023
- Cărți gratuite în Constanța - 25 aprilie 2023
- Florile din viața mea - 9 aprilie 2023
