Tăcerea ca o poveste

Tăcerile sunt scrise în amintiri. Tăcerile devin tăceri când niciun cuvânt nu mai devine poezia sufletului. Tăcerile se nasc când totul și nimic s-a spus. Sau s-a simțit. Tăcerile mor când preaplinul inimii se cere eliberat. Tăcerile își scriu propria poveste, cu un murmur subtil al emoției neînțelese, ca apoi să plutescă etern și suav peste toată lumea cuvintelor emise.

Tăcerile ne scufundă. Tăcerile ne omoară, încet dar sigur. Ne secătuiesc până la ultima picătură de nerv și simțire.

Tăcerea mea e catifea roșie și moale. E parfumul discret, dar persistent al tuturor dezamăgirilor sau  speranțelor frânte. Mă-mbrac în roșu vibrant  și simt culoarea prin toți porii. Fac asta când… când sunt furioasă. Sau mă simt neputincioasă. Când vreau să-mi ridic moralul strivit de tăcere. Când ard și tac. Când focul viu se vrea stins. Când nicio altă culoare nu poate zugrăvi ce simt. Când pulsez mai roșu decât sângele din vene. Când roșu mi-e răsăritul, dar mai ales apusul. Când forța creatoare din mine s-a rătăcit și umblă haotic prin toate cotloanele amintirilor, stârnind praful gros așezat pe ele.

Mi-e roșu în privire. În mers. În inerția brațelor și a buzelor strâns lipite.

Mi-e roșu în 13, a înlocuit albastrul abisal ce-l trăiesc dintotdeauna. Mi-e roșu-n tăcere. În povestea ei, a tuturor tăcerilor îndelung adunate.

Povestea acestei noi tăceri mi-e imposibil s-o reproduc. Sau poate că e mai adâncă decât toate. Am obosit s-o mai mai lipesc, să-i netezesc colțurile ascuțite sau muchiile tăioase. Mi-e totuna dacă taie sau pansează. Mi-e totuna să mi-o fac dușmancă sau prietenă de suflet. Mi-e totuna s-o îmbrățișez cu căldură sau s-o resping cu putere. A devenit apa limpede, rece, calmă și adâncă în care înotătorul profesionist din mine îi e totuna dacă câștigă medalia de aur din propria competiție sau pur și simplu se îneacă lin, fără efort, doar sufocat de efortul depus de până acum. E sătul de motivaționale fără sens pentru el sau ventriculul drept imersat total în eșecurile trăite.

Tăcerea e binecuvântare. În ea învăț cel mai bine. În ea cresc, conștientizez, mă dezvolt. În ea mă descopăr, mă reinventez sau renasc.

În ea mă iubesc și mă critic, deopotrivă. Acum… acum mă iubesc. Critica am lăsat-o de mult în urmă. A avut perioada ei de glorie, acum când o simt că-mi dă târcoale în tăcerea-mi blândă, o alung. Nu mai am nevoie de ea. Până nu de mult, nici nu înțelegeam cât de nocivă îmi e.

Tăcerea mi s-a transformat în poveste. O poveste minunată. O poveste care, și dacă ar fi povestită, tot n-ar fi înțeleasă. Pentru că tăcerile doar se simt. Se plâng, se îmbrățișează, se privesc adânc în ochi și se metabolizează.

Tăcerea e un pic de divinitate.

E ancestral tivită în noi cu fir melancolic de dumnezeire. E începutul și sfârșitul fiecare vieți trăite din viața noastră. Iar eu… eu o trăiesc din plin. O savurez cu voluptate aș zice. Când mult prea mult timp am urât-o cu toată ființa mea, voiam s-o alung cu toată forța din mine de care mă știam capabilă, mă simțeam pierdută în abisul ei. Uneori tăcerea e singura cale să înțeleg cu compasiune toate netăcerile proprii. Să fac pace cu ele sau cu mine. Purtăm adesea războaie epice în noi, războaie care nici n-ar trebui să fie ale noastre. Dar totuși le avem. Le trăim.

Am dat albastru pe roșu. Nu știu pentru câtă vreme. Uneori le port sau le simt în egală măsură. Îmi măsor tăcerea în aceste două culori tari și mă întreb dacă ele se armonizează mai bine decât conviețuirea mea cu ea.

Știi de ce nu-ți mai vorbesc?

Hmm? De ce? vine răspunsul sec.

Pentru că mi-am epuizat cuvintele pentru tine. Fiindcă orice formă sau culoare ar purta, tu nu le mai vezi sau simți de mii de ani. 

Ce vrei de la mine, în acest moment? sobrietatea tonalității sunetelor tâșnite rapid din gura ta a înghețat tot în calea lor. Cristale reci de gheață topesc suflul fierbinte al cuvintelor mele.

Aș putea murmura un nimic anemic, tern sau zgribulit de frig. De fapt aș urla un totul. Un tot pe care umerii tăi sunt prea fragili ca să-l poate susține. Doamne, și cât mai iubeam umerii aceia rotunzi și puternici, care-mi adăposteau lacrimile și temerile… Care tresăreau spasmodic ori de câte ori mă vedeau. Se linișteau din furtuna emoțiilor doar când mă simțeau. Era atâta echilibru în ei… și liniște, foarte multă liniște. Poate că simțeai și tu liniștea doar atunci, o liniște pe care ți-o doreai cu ardoare de ani întregi. Ani goi, grei, zugrăviți doar în alb-negru. Eu eram o culoare mult prea puternică pentru tine.

N-am mai adăugat niciun sunet sau silabă. Nimic. Cuvânt era deja prea luxos pentru starea mea. Am îmbrățișat cu multă amărăciune tăcerea. Nimic în plus, nimic în minus. Tăcere și atât. Oare cât final poate trăi într-o tăcere?

Tăcerea e o poveste. Întotdeauna a fost, întotdeauna va fi.

 

fragment din „Fetița în albastru”

Citiți și Mâine.

foto: pixabay.com

Fabiola Ion

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă. Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă. Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

Lasă un răspuns