Pauza de media, ca o epifanie

Pauzele mici și dese… nu știu dacă dețin cheile oricărui succes dorit, dar pauza mea de la mediul virtual a venit așa, la început de vară, neanunțată, bruscă și totală. Uite-așa, pur și simplu. Că am vrut-o și mi s-a făcut brusc de ea. Nepoftită, ci doar dorită.

Psihologic, cu siguranță că există țâșpe motive sau cauze, da’ creieru’ meu supersolicitat n-a avut chef sau loc de ele. Dacă pur și simplu, mi s-a luat, să fie primit. Cu bune, cu rele. Curios, până acum rele nu au fost deloc, dimpotrivă, numai loc de bune.

N-am trâmbițat nimic și nimănui despre pauza mea.

Cel puțin la început. Am spus apoi la trei-patru persoane. Văzusem prea multe mesaje de gen, ca după o săptămână sau lună, respectivul/respectiva să revină și mai în forță. Am făcut-o pentru mine, desigur, dar curios, pe parcurs a devenit ca un experiment socio-virtual. Rezultatul îl intuiam, desigur. Speranța, însă, își dă obștescul sfârșit ultima. Nu i se rupe (pe românește) nimănui de mine, de ce am dispărut cu o pasiune care depășește cu brio pe cea a celebrului măgar în ceață. Credeam că am o comunitate cât de cât închegată. Nu vorbesc de numărul mare de urmăritori, nu mă încălzește cu absolut nimic lucrul ăsta, vorbesc de cei cu care interacționam aproape zilnic, cu care aveam să-i zicem așa, o „relație”.

Mesageria mi-am păstrat-o, aplicațiile de gimnastica degetelor, le-am șters însă de pe telefon. Am revenit pentru scurt timp la ele, apoi le-am abandonat pe ultimul ecran al telefonului. Aproape inexistente, nu sunt în raza mea vizuală, trebuie să-mi antrenez degetul de cel puțin cinci ori să ajung la ele. Sau chiar să am chef. Well, nu prea am chef. Sau, mai bine zis, absolut deloc.

Incredibil cât de multe lucruri pot vedea, când nu-mi țin ochii lipiți de ecran. Cât de multe lucruri pot face. Sau cât pot simți.

Cât zgomot efectiv inutil pot evita. Cât de mult îmi pot proteja bietul creier, bombardat zilnic de informații zero valoare, pe care oricum săracul se străduie să le proceseze pe toate, fără succes.

Oricum îl chinui de prin aprilie cu Theodoros, a lui Cărtărescu, cu dicționarul lângă mine, cartea abundă de arhaisme. E o capodoperă, desigur, da’ na, cred că mi-am pierdut apetența pentru așa ceva. Îmi amintesc că acu’ ceva ani buni, mi-am testat răbdarea recitind Cel mai iubit dintre pământeni. Nu-mi mai amintesc în cât timp l-am terminat, dar știu că m-am felicitat atunci pentru răbdarea și ambiția de a termina și nu abandona.

Pauza mea împlinește o lună. Nu știu cât va dura sau dacă va fi definitivă. Cert este că încă nu mi s-a făcut absolut deloc chef de revenit. Praful de reveneală n-are absolut niciun efect asupra mea. Și cum cheful omului, sau oama, în cazul meu, nu poate fi pornit la comandă, ei bine, virtualului îi merge bine mersi și fără mine.

Trăim mult prea mult în el, oricât ne mințim că nu o facem. S-a strecurat insidios în noi. Și el ne oferă în schimb plăceri false. Imaginate. Sutele sau miile de like-uri ne umflă artificial ego-ul, fără nimic concret. Notorietatea virtuală pentru mine valorează fix nimic. Totuși a devenit o componentă primară și foarte importantă în viețile noastre. Fiindcă noi i-am dat atât de mult credit.

Pauza mea a venit cu o epifanie.

Lucrurile importante sunt în noi, depinde cum și cât de mult le acordăm prioritate.

Pauza mea… continuă. O savurez cu voluptate, aș zice.

ps: cât despre scris, deși e virtual, va rămâne întotdeauna una dintre marile mele iubiri.

Citiți și Tăcerea din mine. 

foto: pixabay.com

 

 

Fabiola Ion
Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă. Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă. Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

6 thoughts on “Pauza de media, ca o epifanie”

  1. Era o vreme-n care ne căutam zilnic unii pe alţii pe aici. Mulţi au renunţat la blog în favoarea fb, insta, bista, vista and co. Pe aici, în vremurile alea, se intra în alertă când se lipsea câteva zile. Pe fb nu pot ţine pasul, e prea mult pentru mine, nu apar postările cui aş vrea, nu am cum urmări oamenii dragi, aşa că am rămas aici, e mult mai intim şi mai altfel. Pentru mine, zic. Şi da, aici se observă câte o lipsă, mai repede decât pe reţele, că sunt şi mai puţini.
    Mie-mi pare rău de cei pe care-i citeam cu drag cândva şi care, mutaţi pe fb, nu mai dau niciun semn pe nicăieri. Semn că da, o dată ieşit din „raza vizuală”, e ca şi cum nu mai exişti… şi aproprierea aia de care se tot vorbea era o sfântă iluzie.
    Să fii bine! Oricât de mare îţi e pauza asta de virtual, să fii bine în real, e mai important decât orice. Te pup!

    • Fabiola Ion

      Mulțumesc mult, Potecuț! 🤗❤️ Sunt de acord cu tine, aici e mult mai intim și mai liniște. Aici nu renunț, deși și aici am făcut pauze mari. Pe când pe fb și insta… îmi e din ce în ce mai greu să intru. Știu, suntem ființe în continuă schimbare și cel mai important, trebuie să ne evaluăm constant prioritățile. Asta fac acum. Mulțumesc mult pentru susținere, și eu te îmbrățișez cu mare drag! PS: ești ultima din „gașca” veche de pe WordPress care îmi mai trece pragul deși, recunosc, eu nu prea o mai fac pe la tine. 🙈

  2. Pauzele de pe social media sunt bune, chiar foarte bune pentru suflet, pentru liniștea interioară, pentru creier. A luat amploare FB, Insta, Tik Tok și odată cu ele și datul comentariilor cu așa zisul HATE. Numai suport să văd genul ăla de comentarii, simt uneori că lumea a luat-o razna de-a binelea. Blog-ul cred ca rămâne singurul loc liniștit în care-ți poți așterne gândurile.

    • Fabiola Ion

      Genul acela de comentarii le gestionam destul de bine, știu că întotdeauna nu sunt despre mine, ci despre ei. Dacă erau jignitoare, block direct. Nu asta era problema mea. Doar că prea mult zgomot de fond mie îmi dăunează. Blogurile sunt mereu o oază de liniște. 😊

Lasă un răspuns