
Pauzele mici și dese… nu știu dacă dețin cheile oricărui succes dorit, dar pauza mea de la mediul virtual a venit așa, la început de vară, neanunțată, bruscă și totală. Uite-așa, pur și simplu. Că am vrut-o și mi s-a făcut brusc de ea. Nepoftită, ci doar dorită.
Psihologic, cu siguranță că există țâșpe motive sau cauze, da’ creieru’ meu supersolicitat n-a avut chef sau loc de ele. Dacă pur și simplu, mi s-a luat, să fie primit. Cu bune, cu rele. Curios, până acum rele nu au fost deloc, dimpotrivă, numai loc de bune.
N-am trâmbițat nimic și nimănui despre pauza mea.
Cel puțin la început. Am spus apoi la trei-patru persoane. Văzusem prea multe mesaje de gen, ca după o săptămână sau lună, respectivul/respectiva să revină și mai în forță. Am făcut-o pentru mine, desigur, dar curios, pe parcurs a devenit ca un experiment socio-virtual. Rezultatul îl intuiam, desigur. Speranța, însă, își dă obștescul sfârșit ultima. Nu i se rupe (pe românește) nimănui de mine, de ce am dispărut cu o pasiune care depășește cu brio pe cea a celebrului măgar în ceață. Credeam că am o comunitate cât de cât închegată. Nu vorbesc de numărul mare de urmăritori, nu mă încălzește cu absolut nimic lucrul ăsta, vorbesc de cei cu care interacționam aproape zilnic, cu care aveam să-i zicem așa, o „relație”.
Mesageria mi-am păstrat-o, aplicațiile de gimnastica degetelor, le-am șters însă de pe telefon. Am revenit pentru scurt timp la ele, apoi le-am abandonat pe ultimul ecran al telefonului. Aproape inexistente, nu sunt în raza mea vizuală, trebuie să-mi antrenez degetul de cel puțin cinci ori să ajung la ele. Sau chiar să am chef. Well, nu prea am chef. Sau, mai bine zis, absolut deloc.
Incredibil cât de multe lucruri pot vedea, când nu-mi țin ochii lipiți de ecran. Cât de multe lucruri pot face. Sau cât pot simți.
Cât zgomot efectiv inutil pot evita. Cât de mult îmi pot proteja bietul creier, bombardat zilnic de informații zero valoare, pe care oricum săracul se străduie să le proceseze pe toate, fără succes.
Oricum îl chinui de prin aprilie cu Theodoros, a lui Cărtărescu, cu dicționarul lângă mine, cartea abundă de arhaisme. E o capodoperă, desigur, da’ na, cred că mi-am pierdut apetența pentru așa ceva. Îmi amintesc că acu’ ceva ani buni, mi-am testat răbdarea recitind Cel mai iubit dintre pământeni. Nu-mi mai amintesc în cât timp l-am terminat, dar știu că m-am felicitat atunci pentru răbdarea și ambiția de a termina și nu abandona.
Pauza mea împlinește o lună. Nu știu cât va dura sau dacă va fi definitivă. Cert este că încă nu mi s-a făcut absolut deloc chef de revenit. Praful de reveneală n-are absolut niciun efect asupra mea. Și cum cheful omului, sau oama, în cazul meu, nu poate fi pornit la comandă, ei bine, virtualului îi merge bine mersi și fără mine.
Trăim mult prea mult în el, oricât ne mințim că nu o facem. S-a strecurat insidios în noi. Și el ne oferă în schimb plăceri false. Imaginate. Sutele sau miile de like-uri ne umflă artificial ego-ul, fără nimic concret. Notorietatea virtuală pentru mine valorează fix nimic. Totuși a devenit o componentă primară și foarte importantă în viețile noastre. Fiindcă noi i-am dat atât de mult credit.
Pauza mea a venit cu o epifanie.
Lucrurile importante sunt în noi, depinde cum și cât de mult le acordăm prioritate.
Pauza mea… continuă. O savurez cu voluptate, aș zice.
ps: cât despre scris, deși e virtual, va rămâne întotdeauna una dintre marile mele iubiri.
Citiți și Tăcerea din mine.
foto: pixabay.com
- Fotografiile au suflet - 24 iulie 2024
- Când ego-ul e regele sufletului tău - 22 mai 2024
- Lucrurile bune vin când vor ele, nu când vrem noi - 16 aprilie 2024






6 thoughts on “Pauza de media, ca o epifanie”