Și dac-aș fi un răsărit, tot aș admira unul (18)

Uităm ușor și repede lucruri, locuri sau momente frumoase, uităm greu sau deloc absențe, momente ce ne-au marcat sau ne-au rănit. E un paradox, ar fi trebuit să fie invers. Eu… am uitat cum e un răsărit prin lentila foto. Pe toate din vara aceasta le-am făcut doar prin lentila sufletului meu, și-atât.

Azi mi s-a făcut dor să aud declanșatorul aparatului foto. Să văd în fragmente de realități, în bucăți de puzzle, frumusețea unui răsărit la mal de mare.

Răsăritul de azi, pe lângă temperatura deloc generoasă pentru unul de vară (16 grade celsius), a adus cu el o neașteptată liniște. Nici măcar păsările nu făceau gălăgie. Orașul oricum era mult prea adormit pentru o oră atât de matinală (5,30).

Pașii m-au purtat prin straturi mici, dar vii, de amintiri, direct pe malul mării. Același loc, alt timp.

Zâmbesc cu nostalgie, în timp ce ritmul lor agale îmi crează noi sinapse de momente, dragi inimii mele. Mi-e greu să explic cât de firave sau de complexe pot fi. Fire de nisip, raze difuze de soare, liniște. Liniștea aia pe care cu toții o iubim nespus de mult. Sau ne-o dorim. Scoici strivite în pași alerți. Miros pregnant de mare. Câțiva alergători. De data aceasta, niciun câine.

Răsăritul acesta a fost despre atenția mea la dovezile mării. Scoici pereche, scoici fluture, scoici oglindă, scoici fără nume. Așa le-am numit. Scoici cu personalitate, poate încă vii. Scoici răvășite, ce absorb cu nesaț unduiri de mare și raze călduțe de soare. O mare de scoici lângă o mare de apă, inseparabile. Despărțite uneori de pași de om sau spuma vreunui val mai îndrăzneț. Ambele efemere, desigur.

Nu știu câte minute în șir am rămas încremenită, sub blândețea soarelui de 7 dimineața, cu ochii închiși. Când nu mai vezi, doar auzi. Auzi marea, briza dimineții, niște râsete pe fundal, din când în când câte-un pescăruș. Dar cel mai tare și mai bine, auzi liniștea. Iar acum e din plin, savurată cu fiecare clic adăugat colecției foto.

Dac-aș fi un răsărit… m-aș trezi mai des și mai ușor să mă privesc în ochi. Să mă ascult. Să mă aud. Să mă respir.

 

Citește și Și dac-aș fi un răsărit, tot aș admira unul (17)

Și dac-aș fi un răsărit, tot aș admira unul (13)

foto: eu

 

Fabiola Ion
Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă. Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă. Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

4 thoughts on “Și dac-aș fi un răsărit, tot aș admira unul (18)

    • Fabiola Ion

      Ahh, draga mea… ❤️ Am revenit, încet, încet. 😀 Sincer, cam fac pași de bebeluș, încă îmi mai place pauza. 🙈

    • Fabiola Ion

      Mulțumesc! O apreciere, de oriunde ar veni sau cât de neînsemnată pare a fi rămâne mereu o apreciere. Mă bucur mult că îți place, sper că am reușit să transmit cât mai fidel ce am simțit! 😊

Lasă un răspuns