E prima toamnă pe care o trăiesc cu atâta uimire, de cald și de frumos. E prima toamnă pe care o ador cu atâta drag de culoare și temperaturi de veritabilă vară. Pentru mine, e prima toamnă de care încă, deși e în plin apogeu, eu nu mă pot sătura de ea.
Acum își etalează toată paleta coloristică specifică, mai ales în zona montană. Deși îmi e familiară, nu mă satur să îmi răsfăț retina. Nu mă satur să îi admir fiecare părticică, ascunsă sau nu de privirile oamenilor. Am (re)descoperit o frumusețe atât de naturală și firească a toamnei, neostentativă, încât dacă ar fi după mine, aș putea sta măcar o saptămână prin păduri sau cărări montane fără să mă plictisesc. E locul unde uit de noțiunea strâmtă a timpului, dar și de mine.
Copilul din mine crescut mai mult în natură, învățând viața prin miros, tactil și mereu vizual, își cere dreptul primordial de a se conecta cu ea, de a reveni acasă, în sânul ei primitor ori de câte ori are ocazia. Și dacă n-o are, se străduiește s-o facă.
M-am întrebat adesea de ce mă simt atât de atrasă de munte toamna. Nu primăvara, vara sau iarna. Toamna. Acum știu. Nu doar pădurile de foioase zugrăvite în cele mai perfecte nuanțe tomnatice, ci și mirosul ei mă atrage. Iar sufletul pădurii toamna e cel mai melancolic. Ați stat vreodată sub o ploaie discretă de frunze roșiatice când vântul își trece alene mâinile prin crengile copacilor, mângâindu-le? Ați stat vreodată mai mult de trei secunde șă priviți cerul printre galbenul năucitor al celor mai înalți copaci? Sau să beți din căușul palmelor apă de izvor, atât de rece încât începi să crezi că natura vrea să te trezească din beția simțurilor dată de regina anotimpurilor, toamna.
Toamna înseamnă bogăție.
Vizuală și nu numai. Toamna înseamnă timp de introspecție sau reflecție. Înseamnă calm și echilibru. Înseamnă bucuria de a putea, încă, să o descoperi de fiecare dată, deși o știi pe de rost.
În toamna asta parcă fiecare ram, frunză, trunchi de copac rupt de vreo furtună sau drept, adânc îndreptat către cer, te inspiră și te obligă moral să îți iei măcar câteva ore din tumultul cotidian și să fii.
Doar să fii. Acolo, în natură.
E mai mult decât suficient. În pustietate, dar în mijlocul universului tău și al toamnei din pădure. Nu cred să existe un balsam mai bun pentru trup și suflet.
Aș fi putut să fac tone de fotografii, mai ales că le admiram (din nou) pe cele ale celorlalți fotografi plecați la vânătoare de cadre superbe de toamnă. Am ales să fac mult mai puține anul acesta, nu pentru că zona n-ar fi fost generoasă, ci pentru că ele rezonează mult mai mult cu mine, cea de acum, mai bogată și binecuvântată de încă o toamnă.
Și ce toamnă…
foto: eu
Citiți și Dintr-o oarecare toamnă.
Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.
Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.
- Fotografiile au suflet - 24 iulie 2024
- Când ego-ul e regele sufletului tău - 22 mai 2024
- Lucrurile bune vin când vor ele, nu când vrem noi - 16 aprilie 2024
2 thoughts on “O toamnă cât o vară de frumoasă”