În ultima vreme răsăriturile pentru mine sunt bucurie. Dacă aș alege un singur cuvânt să le definesc, acesta ar fi, bucurie. Bucuria de a fi, de a le simți, de a le fotografia sau doar, simplu, admira.
Privind în urmă, la celelalte, ele au fost un amalgam. Introspecție, descoperire, nostalgie, retrăire sau doar visare. Acum mi se par vibrante, pline de energie, colorate. Da, foarte colorate, am avut norocul să surprind câteva astfel pictate. Acesta, ultimul, exact așa a fost. O paletă variată de culori, chiar înainte de a se trezi Măria Sa, Soarele, aproape că a anulat ivirea lui din mare. Nu că nu i-aș fi urmărit oricum traiectoria matinală cu viu interes, doar că am realizat ce surpriză și câtă bucurie îți poate oferi cerul, chiar la crepuscul.
Da, cerul, când are el chef, poate fi minune.
Poate fi roz pastel. Fragil și delicat ca o frezie proaspăt înflorită. Poate fi albastru intens, presărat cu tușe de portocaliu sau galben. Poate fi roșu foc, roșu intens, chiar cu două secunde înainte de apariția Soarelui. Poate fi mov pal, ascuns bine printre celelalte nuanțe pastelate. Poate fi în cele mai vibrante culori, pentru că atunci când simte bucuria unui nou răsărit, se poate exprima liber, după bunul lui plac.
Răsăritul acesta a fost amețitor de liniștit. Liniștea lui a reverberat în mine, simțindu-l intens. A fost cu cafea la termos, cu două nuanțe de albastru reflectate de lumina difuză a răsăritului, cu pași afundați în nisipul nescris și mișcător, cu emoția de a fi într-un loc nou pentru mine. A fost cu multă curiozitate din partea mea și a unui gând. Cât de departe mă pot purta pașii în sălbăticia aceea irezistibil de atrăgătoare?
Priveam fascinată epava și mă gândeam că de-a lungul timpului, în ciuda numeroaselor furtuni cărora i-a supraviețuit, în felul ei, nu i s-a știrbit cu nimic din unicitate și frumusețe. E tot acolo, în picioare, semeață și mândră, nepăsătoare parcă. Ce înseamnă pentru ea o nouă furtună? Absolut nimic, s-a călit în toate, cele trecute și poate, cele viitoare.
Mi-aș fi dorit, ca noi oamenii, să fim ca ea. Să rezistăm, stoic, în fața tuturor furtunilor. Să fim nepăsători și reci, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-aș fi dorit ca eu să am tăria ei.
Numai că eu sunt eu. Poate că pe dinafară sunt mai puternică după fiecare zdruncinătură încasată, dar pe interior, sunt mai devastată decât măruntaiele epavei, care, ca și mine, nu lasă nimic la vedere.
Și totuși e încă acolo, ca un simbol al zonei, ca o dovadă vie că nicio furtună nu e suficient de puternică ca să o dărâme.
Citiți și Și dac-aș fi un răsărit, tot aș admira unul (22)
foto: eu
Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.
Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.
- Fotografiile au suflet - 24 iulie 2024
- Când ego-ul e regele sufletului tău - 22 mai 2024
- Lucrurile bune vin când vor ele, nu când vrem noi - 16 aprilie 2024
