Sau, cum ar spune mulți, vin nu când vrem noi, ci fix când avem nevoie de ele. Și suntem pregătiți. Putem să ne dorim lucruri bune până la disperare, până ni se strepezesc dinții sau ne ies ochii din cap ca la melci de atâta dorință, degeaba. Lucrurile bune vin mereu când e momentul potrivit să vină.
Mă dau pe mine exemplu.
Am avut anul trecut o dorință în ilustrul meu creieraș, de-am slăbit două kilograme, atâta pasiune am putut să pun în ea. Aproape viscerală. Neîmplinirea ei am somatizat-o frumușel cu o alergie epidermică de toată frumusețea. Șase luni mai târziu, într-o zi de iarnă, m-a plesnit peste ochi fără nici cel mai mic efort. S-a îndeplinit. Ușor, firesc, atât de simplu, de parcă nu-mi venea să cred.
În urmă cu o lună, cam tot așa. Poate nu la aceeași intensitate ca cea din vara trecută, dar tot la cote mari. Mi-a generat multă frustare și neputință. Nervi și zile proaste. Priviri în cruciș și-n curmeziș. Până de curând. Mai exact când am hotărât să-mi bag picioarele, mâinile și coloana vertebrală în ea de dorință. Ducă-se unde-o vrea, că la mine, oricât m-am străduit eu, nimic, nici măcar o adiere de împlinire nu bătea.
Ei bine, s-a împlinit și asta. Când am abandonat lupta aprigă din mintea și sufletul meu, când mi s-a luat de atâta așteptat să se concretizeze (știu, răbdarea nu e punctul meu forte), când chiar nu mai conta dacă se îndeplinea sau nu… minunea s-a înființat la nasul meu, dându-mi peste el, extrem de elegant.
Acestea două sunt cele mai recente, dar am o colecție impresionantă de astfel de dorințe. Sau lucruri bune.
Uneori, sau de cele mai multe ori, nu depinde doar de noi pentru a trece linia de finish rapid și eventual, cu surle și trâmbițe. Nu. Divinitatea îți dă un test suprem de răbdare, ego, smerenie, de-ți iese prin fiecare por al pielii tale. Te frâmântă bine de tot, de bate consecvent, milimetric, ca pe șnițel, îți face creierii ping-pong, te aruncă în balta tristeții, te scoate evident, nu te lasă să te îneci și pac, îți dă una părintește peste freza stilizată „bravo, ai reușit!”. Așa, ca de final.
Îți vine s-o trimiți cu pasiune la origini, care or mai fi și alea, păi bravo, bravo, da’ nu puteai de la bun început să zici da? Nuuu, normal că nu, se plictisea și ea teribil, o mică distracție pe seama ta pica la fix. Altfel nu-mi explic de unde sadismul ăsta.
Mă rog, mai elevat explicat TREBUIE să înveți niște lecții. Și le înveți al naibii de bine, le poți recita pe de rost, la trei dimineața, după o noapte de băută zdravănă. Atât de bine se imprimă în EU-l tău.
Mă gândesc că după atâtea lucruri bune dorite și răzdorite, e timpul să devin detașată de ele. Să le doresc în continuare, dar total diferit de cum o făceam până acum. Scutesc astfel fire noi albe de păr, riduri, nervi și lacrimi.
Citiți și Cele mai traumatizante și agresive întrebări dintr-o viață de om.
foto: pixabay.com
Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.
Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.
- Fotografiile au suflet - 24 iulie 2024
- Când ego-ul e regele sufletului tău - 22 mai 2024
- Lucrurile bune vin când vor ele, nu când vrem noi - 16 aprilie 2024
