Când ego-ul e regele sufletului tău

De ceva vreme îmi stăruie în minte acest cuvânt, ego. Un cuvânt puternic, la fel de puternic precum dimensiunea pe care i-o atribuim în interiorul nostru. Poate că n-aș fi scris deloc despre el, dacă n-aș fi înțeles că este important. Al naibii de important.

Ego-ul este important pentru că mulți, extrem de mulți dintre noi, am fi neica nimeni fără el. Am fi ca o frunză-n vânt purtată pe oriunde, numai exact în locul dorit de noi, nu. Și anume, în suflet.

Este așa fiindcă noi îi dăm putere.

Doar că atunci când el devine regele nostru, noi ne pierdem. Îl hrănim cu certitudini nejustificate, cu scopuri mărețe, cu lucruri de cumpărat, cu vacanțe de bifat, cu oameni de consumat.

Devenit stăpânul absolut al credințelor și convingerilor noastre, ego-ul dictează toate direcțiile vieții, mai puțin al autenticității după care tânjim toată viața. Pentru că da, fericirea noastră, această Fata Morgana dorită de toți, este strâns legată de autenticitatea noastră.

Poate sună pompos tot ce am scris mai sus, dar cel mai simplu spus, ego-ul nu ne este absolut deloc prieten, ci un dușman deloc de neglijat. Hrănit din belșug, sapă în autenticitatea noastră cu mult spor. Produce pagube greu de cuantificat.

Ego-ul distruge. Omoară. Predă niște lecții de viață extrem de dureroase, dar benefice.

Se pierd oameni, relații, trăiri. Când ego-ul e rege, pierdem membrii de familie. Pierdem familii extinse. Pierdem prieteni de-o viață. Pierdem parteneri de viață. Pierdem iubiri pe care le visăm o viață întreagă. Pierdem relația cu copiii. Pierdem relația cu părinții. Pierdem oportunități. Pierdem șanse. Pierdem experiențe benefice. Pierdem bucuria de a trăi. Ne pierdem bunătatea și sinceritatea. Încrederea în noi sau în alții.

Și poate cel mai trist, ne pierdem pe noi.

Când ego-ul își strigă în gura mare supremația, noi devenim din ce în ce mai mici. Trăind în imensitatea palatul de cleștar al propriului ego, constatăm că suntem singuri, extrem de singuri. Că trăim o viață opulentă, dar în realitate, sufletul e foarte sărac.

De ce spun toate astea? Pentru că eu am trăit multe dintre pierderile enumerate mai sus. Pentru că am pus coroana de aur pe capul ego-ului, uitând complet că și eu o merit. Al naibii de mult. Sau pentru că viața mi-a scos în cale oameni ale căror ego-uri au fost pe același piedestal cu al meu.

Citește și Iubirea nu e o oarecare zi.

 

foto: eu

 

Fabiola Ion

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă. Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă. Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

Lasă un răspuns