Fotografiile au suflet

Nici nu știu cu ce să încep aceste rânduri. Cu impactul asupra mea a unei experiențe legată de fotografie, cu imagini care vorbesc singure, cu un miros de roșie proaspăt dată în pârg, de regina nopții sau cu suflet, despre suflet.

Oamenii pe care îi întâlnim în viața noastră nu apar întâmplător. Apar cu lecții, emoții, experiențe.

L-am cunoscut la o întâlnire a pasionaților de fotografie pe Sorin Onișor, cel mai cunoscut fotograf al României pe fotografia etnografică. Că are talent cu vagonu’, se știe, că iubește ceea ce face, la fel, palmaresul său impresionant e doar la un click distanță de net. Îi urmăream activitatea fotografică din online de ceva vreme, să îl aud vorbind despre asta pe viu, era ceva de neratat.

O zi mai târziu am ajuns să văd prin ochii lui, cu ochii mei, despre ce povestea cu atâta drag.

În satul Limanu, din Constanța am întâlnit un fierar bătrân, poate printre ultimii în viață din Dobrogea, a cărui nevastă îi murise în urmă cu trei ani și căreia îi ducea dorul. La maxim cinci vorbe de-ale lui, invariabil vorbea de soție. De cele mai multe ori, îi tremura bărbia de emoție sau începea să plângă. Încercam să îl înveselim, râdeam, dar suferința lui era foarte evidentă. Ochii lui spuneau totul.

Mi-a murit nevasta. Baba mea a murit… repeta într-una, de parcă încerca să schimbe realitatea dureroasă în care trăia.

Oscilau între bucuria că ne vede, că vorbește cu noi și durerea pierderii partenerei de-o viață. L-am întrebat de câți ani fusese căsătorit, n-a știut să-mi spună. Mi-am dat seama apoi că, în acel moment, chiar nu conta răspunsul. Să constrângi în ani, ore, minute, o iubire de-o viață, e cel mai banal lucru. Ce mai contează timpul în astfel de momente?

Atelierul lui prindea viață când el stătea pe scaunul special amenajat, cânta sau râdea, în timp ce se răcorea cu o bere. Astfel de ateliere, scule și accesorii le vezi frumos aranjate și etichetate pe la muzee, castele, sau conacuri. Dar ele nu au viață. Nu își spun povestea. Nu îți spun absolut nimic. Nu sunt atinse de mâinile pricepute ale meseriașului care pune și un strop de suflet în munca și rezultatele lui. Acolo, totul era viu. Real. Parcă trăiam într-o lume de mult apusă.

Am plecat de acolo răvășită.

Următoarea oprire a fost în satul Hagieni, una dintre cele mai vechi așezări din județ, și după mine, și cel mai abandonat dintre toate. Aici comunitatea e majoritar turco-tătărească și tot aici trăiește și o bătrânică singură, de când i-a murit soțul. Copii are, dar nu au mai văzut-o de ani buni, deși locuiesc la 40 km depărtare de ea.

Bătrâna are o grădină plină de zarzavaturi, dar și flori. Nu știu cum să vă spun, dar când am intrat în grădina ei să ne arate răsadurile de roșii, înalte cât ea și pline de roșii, parcă m-a lovit cu ceva în cap. Nu ea, sărmana femeie, ci imaginea văzută. La scară mai mică era replica fidelă a grădinii bunicii mele materne. Fix cum mi-o aminteam eu.

Aceleași rânduri de ardei gras, vinete, pătrunjel, roșii, ceapă. Aceleași rânduri de porumb, verde și înalt, din ale căror știuleți încă necopți, eu îmi făceam păpuși, le împleteam cozi groase din mătasea de porumb galben-verzuie și mă jucam cu ele. Aceeași mică bostănărie, cu pepeni mici, încă necopți, din cauza secetei. Fix cum se plângea și bunica mea că îi stricăm pepenii, eu și ceilalți nepoți, fiindcă nu aveam răbdarea să așteptăm să se coacă. Îi mâncam așa, sălcii.

Aceeași dovleci mari, care ajungeau invariabil, mâncare pentru porci.

Niște secunde bune practic am fost transportată în timp, în leagănul copilăriei mele.

Doar că bunica mea nu era prezentă. Eram eu acolo, inspirând cu nesaț miros de regina nopții, unul dintre mirosurile de neuitat ale copilăriei mele, mâncând direct dintr-un copac un măr dulce parfumat. Mângâind un iepure alb între urechi, așa cum făceam când eram mică. Da, inclusiv iepurii au făcut parte din copilăria mea.

Tot ce vedeam, miroseam, atingeam sau simțeam venea peste mine cu magnitudinea unui tsunami pentru care eu nu eram pregătită absolut deloc. Dar deloc. Totul era la fel, dar exact la fel. Pentru câteva clipe am fost iar fetița aia mică, care mergea în picioarele goale în colbul străzii, se juca cu jucării improvizate, gusta, atingea, vedea și simțea totul cu multă curiozitate. Era una cu natura. Nu știa absolut nimic din ce știe azi.

Am plâns.

Am plâns atunci, acolo, în grădina acelei bătrâne, iar acum, când scriu, îmi dau iar lacrimile. E greu de pus în cuvinte ce am simțit atunci, ce simt acum. E o profunzime pe care doar eu pot înțelege și trăi. E doar a mea.

Am îmbrățișat-o pe bătrână, o îmbrățișare timidă, pentru că nu știam exact atunci, pe cine îmbrățișam. Pe mine mică, pe bunica mea, pe bătrâna asta blajină care se apleca cu mare greutate să rupă o roșie și să ne-o dăruiască cu toată inima ei.

Cum uzi, mamaie, grădina asta? Cu furtunul? Cu ce pot maică, cu cana, cu furtunul, mă aplec, da’ mă sprijin în bățul ăsta că e mai greu, nu mai pot nici eu…

Totuși, o găsisem cu furca în mână, ardea niște uscături și avea grijă să nu se împrăștie focul aiurea.

Și nu, tsunami nu mă lovise doar o singură dată.

Lovitura de grație a venit când am intrat în mica ei locuință, cu camere micuțe, dar bine îngrijite.

Pe peretele frontal, nici măcar lateral, trona carpeta bunicii mele, cu cei doi păuni. Când bunica mă punea să dorm la prânz, eu strâns lipită de perete, cu fața la el și la carpetă, mângâiam coada impozantă a unuia dintre păuni. Îmi amintesc cât de moale era țesătura, făceam asta până adormeam. Mintea mea fabula grădini luxuriante, cu păuni, cu povești neîntâmplate, cu prinți și prințese. Într-un final, adormeam.

Mi-am sprijinit în cadrul ușii capul, de lemnul rece. Cred că era prea mult. În dreapta, era dulapul identic cu cel al bunicii. Cu vitrina cu pahare, cu cele două sertare și cele două uși care adăposteau castroane, oale, farfurii.

Acum trăiam și vorbeam în două lumi paralele. Cea din amintirile mele, acum extrem de vii, și lumea prezentă, în care ascultam ce spunea bătrâna, cum se trezește în fiecare zi la 5 dimineața și se mai duce prin grădină, de frica hoților. Da, într-un sat uitat de D-zeu și de lume, se fură roșiile și ardeii unei bătrâne.

Am încercat să mă conectez la prezent.

Am reușit cu oarecare dificultate. Poze am făcut mai puține decât am plănuit când am plecat. Am preferat să simt, să ascult și să văd, decât să-mi mut atenția pe ele.

Uneori fotografia este despre suflet. Și oameni. Sau mai bine zis, fotografia poartă și ea bucăți de suflet. Al celui care e în spatele obiectivului în egală măsură cu cel care e în fața lui.

Citește și Nu-ţi omorî visul!

foto: eu, Sorin Onișor

 

 

 

Fabiola Ion
Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă. Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă. Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

Lasă un răspuns