Nici nu știu cu ce să încep aceste rânduri. Cu impactul asupra mea a unei experiențe legată de fotografie, cu imagini care vorbesc singure, cu un miros de roșie proaspăt dată în pârg, de regina nopții sau cu suflet, despre suflet.

Oamenii pe care îi întâlnim în viața noastră nu apar întâmplător. Apar cu lecții, emoții, experiențe.

L-am cunoscut la o întâlnire a pasionaților de fotografie pe Sorin Onișor, cel mai cunoscut fotograf al României pe fotografia etnografică. Că are talent cu vagonu’, se știe, că iubește ceea ce face, la fel, palmaresul său impresionant e doar la un click distanță de net. Îi urmăream activitatea fotografică din online de ceva vreme, să îl aud vorbind despre asta pe viu, era ceva de neratat.

O zi mai târziu am ajuns să văd prin ochii lui, cu ochii mei, despre ce povestea cu atâta drag.

În satul Limanu, din Constanța am întâlnit un fierar bătrân, poate printre ultimii în viață din Dobrogea, a cărui nevastă îi murise în urmă cu trei ani și căreia îi ducea dorul. La maxim cinci vorbe de-ale lui, invariabil vorbea de soție. De cele mai multe ori, îi tremura bărbia de emoție sau începea să plângă. Încercam să îl înveselim, râdeam, dar suferința lui era foarte evidentă. Ochii lui spuneau totul.

Mi-a murit nevasta. Baba mea a murit… repeta într-una, de parcă încerca să schimbe realitatea dureroasă în care trăia.

Oscilau între bucuria că ne vede, că vorbește cu noi și durerea pierderii partenerei de-o viață. L-am întrebat de câți ani fusese căsătorit, n-a știut să-mi spună. Mi-am dat seama apoi că, în acel moment, chiar nu conta răspunsul. Să constrângi în ani, ore, minute, o iubire de-o viață, e cel mai banal lucru. Ce mai contează timpul în astfel de momente?

Atelierul lui prindea viață când el stătea pe scaunul special amenajat, cânta sau râdea, în timp ce se răcorea cu o bere. Astfel de ateliere, scule și accesorii le vezi frumos aranjate și etichetate pe la muzee, castele, sau conacuri. Dar ele nu au viață. Nu își spun povestea. Nu îți spun absolut nimic. Nu sunt atinse de mâinile pricepute ale meseriașului care pune și un strop de suflet în munca și rezultatele lui. Acolo, totul era viu. Real. Parcă trăiam într-o lume de mult apusă.

Am plecat de acolo răvășită.

Următoarea oprire a fost în satul Hagieni, una dintre cele mai vechi așezări din județ, și după mine, și cel mai abandonat dintre toate. Aici comunitatea e majoritar turco-tătărească și tot aici trăiește și o bătrânică singură, de când i-a murit soțul. Copii are, dar nu au mai văzut-o de ani buni, deși locuiesc la 40 km depărtare de ea.

Bătrâna are o grădină plină de zarzavaturi, dar și flori. Nu știu cum să vă spun, dar când am intrat în grădina ei să ne arate răsadurile de roșii, înalte cât ea și pline de roșii, parcă m-a lovit cu ceva în cap. Nu ea, sărmana femeie, ci imaginea văzută. La scară mai mică era replica fidelă a grădinii bunicii mele materne. Fix cum mi-o aminteam eu.

Aceleași rânduri de ardei gras, vinete, pătrunjel, roșii, ceapă. Aceleași rânduri de porumb, verde și înalt, din ale căror știuleți încă necopți, eu îmi făceam păpuși, le împleteam cozi groase din mătasea de porumb galben-verzuie și mă jucam cu ele. Aceeași mică bostănărie, cu pepeni mici, încă necopți, din cauza secetei. Fix cum se plângea și bunica mea că îi stricăm pepenii, eu și ceilalți nepoți, fiindcă nu aveam răbdarea să așteptăm să se coacă. Îi mâncam așa, sălcii.

Aceeași dovleci mari, care ajungeau invariabil, mâncare pentru porci.

Niște secunde bune practic am fost transportată în timp, în leagănul copilăriei mele.

Doar că bunica mea nu era prezentă. Eram eu acolo, inspirând cu nesaț miros de regina nopții, unul dintre mirosurile de neuitat ale copilăriei mele, mâncând direct dintr-un copac un măr dulce parfumat. Mângâind un iepure alb între urechi, așa cum făceam când eram mică. Da, inclusiv iepurii au făcut parte din copilăria mea.

Tot ce vedeam, miroseam, atingeam sau simțeam venea peste mine cu magnitudinea unui tsunami pentru care eu nu eram pregătită absolut deloc. Dar deloc. Totul era la fel, dar exact la fel. Pentru câteva clipe am fost iar fetița aia mică, care mergea în picioarele goale în colbul străzii, se juca cu jucării improvizate, gusta, atingea, vedea și simțea totul cu multă curiozitate. Era una cu natura. Nu știa absolut nimic din ce știe azi.

Am plâns.

Am plâns atunci, acolo, în grădina acelei bătrâne, iar acum, când scriu, îmi dau iar lacrimile. E greu de pus în cuvinte ce am simțit atunci, ce simt acum. E o profunzime pe care doar eu pot înțelege și trăi. E doar a mea.

Am îmbrățișat-o pe bătrână, o îmbrățișare timidă, pentru că nu știam exact atunci, pe cine îmbrățișam. Pe mine mică, pe bunica mea, pe bătrâna asta blajină care se apleca cu mare greutate să rupă o roșie și să ne-o dăruiască cu toată inima ei.

Cum uzi, mamaie, grădina asta? Cu furtunul? Cu ce pot maică, cu cana, cu furtunul, mă aplec, da’ mă sprijin în bățul ăsta că e mai greu, nu mai pot nici eu…

Totuși, o găsisem cu furca în mână, ardea niște uscături și avea grijă să nu se împrăștie focul aiurea.

Și nu, tsunami nu mă lovise doar o singură dată.

Lovitura de grație a venit când am intrat în mica ei locuință, cu camere micuțe, dar bine îngrijite.

Pe peretele frontal, nici măcar lateral, trona carpeta bunicii mele, cu cei doi păuni. Când bunica mă punea să dorm la prânz, eu strâns lipită de perete, cu fața la el și la carpetă, mângâiam coada impozantă a unuia dintre păuni. Îmi amintesc cât de moale era țesătura, făceam asta până adormeam. Mintea mea fabula grădini luxuriante, cu păuni, cu povești neîntâmplate, cu prinți și prințese. Într-un final, adormeam.

Mi-am sprijinit în cadrul ușii capul, de lemnul rece. Cred că era prea mult. În dreapta, era dulapul identic cu cel al bunicii. Cu vitrina cu pahare, cu cele două sertare și cele două uși care adăposteau castroane, oale, farfurii.

Acum trăiam și vorbeam în două lumi paralele. Cea din amintirile mele, acum extrem de vii, și lumea prezentă, în care ascultam ce spunea bătrâna, cum se trezește în fiecare zi la 5 dimineața și se mai duce prin grădină, de frica hoților. Da, într-un sat uitat de D-zeu și de lume, se fură roșiile și ardeii unei bătrâne.

Am încercat să mă conectez la prezent.

Am reușit cu oarecare dificultate. Poze am făcut mai puține decât am plănuit când am plecat. Am preferat să simt, să ascult și să văd, decât să-mi mut atenția pe ele.

Uneori fotografia este despre suflet. Și oameni. Sau mai bine zis, fotografia poartă și ea bucăți de suflet. Al celui care e în spatele obiectivului în egală măsură cu cel care e în fața lui.

Citește și Nu-ţi omorî visul!

foto: eu, Sorin Onișor

Post-ul Fotografiile au suflet apare prima dată în Poveștile Fabiolei.

De ceva vreme îmi stăruie în minte acest cuvânt, ego. Un cuvânt puternic, la fel de puternic precum dimensiunea pe care i-o atribuim în interiorul nostru. Poate că n-aș fi scris deloc despre el, dacă n-aș fi înțeles că este important. Al naibii de important.

Ego-ul este important pentru că mulți, extrem de mulți dintre noi, am fi neica nimeni fără el. Am fi ca o frunză-n vânt purtată pe oriunde, numai exact în locul dorit de noi, nu. Și anume, în suflet.

Este așa fiindcă noi îi dăm putere.

Doar că atunci când el devine regele nostru, noi ne pierdem. Îl hrănim cu certitudini nejustificate, cu scopuri mărețe, cu lucruri de cumpărat, cu vacanțe de bifat, cu oameni de consumat.

Devenit stăpânul absolut al credințelor și convingerilor noastre, ego-ul dictează toate direcțiile vieții, mai puțin al autenticității după care tânjim toată viața. Pentru că da, fericirea noastră, această Fata Morgana dorită de toți, este strâns legată de autenticitatea noastră.

Poate sună pompos tot ce am scris mai sus, dar cel mai simplu spus, ego-ul nu ne este absolut deloc prieten, ci un dușman deloc de neglijat. Hrănit din belșug, sapă în autenticitatea noastră cu mult spor. Produce pagube greu de cuantificat.

Ego-ul distruge. Omoară. Predă niște lecții de viață extrem de dureroase, dar benefice.

Se pierd oameni, relații, trăiri. Când ego-ul e rege, pierdem membrii de familie. Pierdem familii extinse. Pierdem prieteni de-o viață. Pierdem parteneri de viață. Pierdem iubiri pe care le visăm o viață întreagă. Pierdem relația cu copiii. Pierdem relația cu părinții. Pierdem oportunități. Pierdem șanse. Pierdem experiențe benefice. Pierdem bucuria de a trăi. Ne pierdem bunătatea și sinceritatea. Încrederea în noi sau în alții.

Și poate cel mai trist, ne pierdem pe noi.

Când ego-ul își strigă în gura mare supremația, noi devenim din ce în ce mai mici. Trăind în imensitatea palatul de cleștar al propriului ego, constatăm că suntem singuri, extrem de singuri. Că trăim o viață opulentă, dar în realitate, sufletul e foarte sărac.

De ce spun toate astea? Pentru că eu am trăit multe dintre pierderile enumerate mai sus. Pentru că am pus coroana de aur pe capul ego-ului, uitând complet că și eu o merit. Al naibii de mult. Sau pentru că viața mi-a scos în cale oameni ale căror ego-uri au fost pe același piedestal cu al meu.

Citește și Iubirea nu e o oarecare zi.

foto: eu

Post-ul Când ego-ul e regele sufletului tău apare prima dată în Poveștile Fabiolei.

Sau, cum ar spune mulți, vin nu când vrem noi, ci fix când avem nevoie de ele. Și suntem pregătiți. Putem să ne dorim lucruri bune până la disperare, până ni se strepezesc dinții sau ne ies ochii din cap ca la melci de atâta dorință, degeaba. Lucrurile bune vin mereu când e momentul potrivit să vină.

Mă dau pe mine exemplu.

Am avut anul trecut o dorință în ilustrul meu creieraș, de-am slăbit două kilograme, atâta pasiune am putut să pun în ea. Aproape viscerală. Neîmplinirea ei am somatizat-o frumușel cu o alergie epidermică de toată frumusețea. Șase luni mai târziu, într-o zi de iarnă, m-a plesnit peste ochi fără nici cel mai mic efort. S-a îndeplinit. Ușor, firesc, atât de simplu, de parcă nu-mi venea să cred.

În urmă cu o lună, cam tot așa. Poate nu la aceeași intensitate ca cea din vara trecută, dar tot la cote mari. Mi-a generat multă frustare și neputință. Nervi și zile proaste. Priviri în cruciș și-n curmeziș. Până de curând. Mai exact când am hotărât să-mi bag picioarele, mâinile și coloana vertebrală în ea de dorință. Ducă-se unde-o vrea, că la mine, oricât m-am străduit eu, nimic, nici măcar o adiere de împlinire nu bătea.

Ei bine, s-a împlinit și asta. Când am abandonat lupta aprigă din mintea și sufletul meu, când mi s-a luat de atâta așteptat să se concretizeze (știu, răbdarea nu e punctul meu forte), când chiar nu mai conta dacă se îndeplinea sau nu… minunea s-a înființat la nasul meu, dându-mi peste el, extrem de elegant.

Acestea două sunt cele mai recente, dar am o colecție impresionantă de astfel de dorințe. Sau lucruri bune.

Uneori, sau de cele mai multe ori, nu depinde doar de noi pentru a trece linia de finish rapid și eventual, cu surle și trâmbițe. Nu. Divinitatea îți dă un test suprem de răbdare, ego, smerenie, de-ți iese prin fiecare por al pielii tale. Te frâmântă bine de tot, de bate consecvent, milimetric, ca pe șnițel, îți face creierii ping-pong, te aruncă în balta tristeții, te scoate evident, nu te lasă să te îneci și pac, îți dă una părintește peste freza stilizată „bravo, ai reușit!”. Așa, ca de final.

Îți vine s-o trimiți cu pasiune la origini, care or mai fi și alea, păi bravo, bravo, da’ nu puteai de la bun început să zici da? Nuuu, normal că nu, se plictisea și ea teribil, o mică distracție pe seama ta pica la fix. Altfel nu-mi explic de unde sadismul ăsta.

Mă rog, mai elevat explicat TREBUIE să înveți niște lecții. Și le înveți al naibii de bine, le poți recita pe de rost, la trei dimineața, după o noapte de băută zdravănă. Atât de bine se imprimă în EU-l tău.

Mă gândesc că după atâtea lucruri bune dorite și răzdorite, e timpul să devin detașată de ele. Să le doresc în continuare, dar total diferit de cum o făceam până acum. Scutesc astfel fire noi albe de păr, riduri, nervi și lacrimi.

Citiți și Cele mai traumatizante și agresive întrebări dintr-o viață de om.

foto: pixabay.com

Post-ul Lucrurile bune vin când vor ele, nu când vrem noi apare prima dată în Poveștile Fabiolei.

Epopeea mea prin frumusețea răsăriturilor continuă, fiecare dintre el venind cu un cadou, o lecție, o revelație, o bucurie sau, de ce nu, o tristețe.

Viața nimănui nu e liniară, iar eu nu fac excepție.

Fiecare dintre noi are suișuri și coborâșuri, extaze și agonii, bucurii și tristeți. Martie a debutat pentru mine prost, dar finalul lui măcar a fost cu Soare. Cu mult Soare. M-am bucurat din plin de el, dar și de răsăriturile lui.

Ultimele mele răsărituri au fost despre realinierea mea cu mine, despre autenticitate, despre nu-uri hotărâte și despre da-uri rare, dar din toată inima. Uitasem cum e să spun nu. Au fost despre mulți pași, mult introspecție, multă liniște, despre zâmbet cu sufletul mie, dar și Soarelui. Despre încredere, despre dialoguri neterminate, despre mult cer gri, dar și fărâme de Soare binemeritat.

Dacă e să spun un singur motiv pentru care iubesc eu răsăriturile, acesta ar fi liniștea.

E o liniște prezentă în tot și toate la acea oră matinală a zilei, încât mă fascinează de fiecare dată. E o liniște care vibrează adânc în mine, care mă reîntregește, ori de câte ori mă simt pierdută în hățișul de gânduri, de treburi, de îndoieli, de nesiguranțe sau neliniști. Doar Soarele m-ar mai putea fascina atât de tare, cum o face de altfel mereu, dar doar când își alege momentele lui.

Ultimele răsărituri au fost mult mai puțin despre a fotografia, mult mai mult pentru a mă regăsi în natură. În valuri timide sau zgomotoase de mare, sărutând neobosit țărmul mării, în crenguțe parfumate de cireș înflorit, în iarbă cu miros de rouă proaspătă, un câine zăbăuc, debordând de energie. În zbor de păsări călătoare sau pescăruși zgomotoși.

Răsăriturile au fost ca un început de primăvară. Capricioase, dar cu renașteri de eu-uri, părți din mine uitate, pierdute sau ignorate. Despre cine sunt eu, de fapt. Și cel mai important, cred eu, despre schimbat de rutine, de mentalitate, de convingeri limitative cu care, din păcate, mulți dintre noi venim la pachet.

Răsăritul, în general, este mereu despre nou. Un nou început de zi, un nou debut în… orice. Orice gândești, visezi, dorești. Și avem atât de puțin timp de visat, de exemplu. De creat. De admirat. De iubit.

Citește și Tu știi să spui NU?

sau Și dac-aș fi un răsărit, tot aș admira unul (23)

foto: eu

Post-ul Și dac-aș fi un răsărit, tot aș admira unul (24) apare prima dată în Poveștile Fabiolei.

Nu știu de ce, da’ dimineața e momentul perfect pentru spiritualitate. Să se manifeste la capacitatea ei maximă, să creeze aură stelară, zen, chef de muncă, soare pe cer, verde la semafor continuu.

Mbun. N-am menționat că la mine-n casă mezina e posesoarea absolută a Sfintei Spiritualități, da’ ce zic eu, e întruchiparea ei. E regina reginelor. E alpha și omega spiritualității, nu știi niciodată cum o pocnește în moalele capului, de ne năucește pe noi, ăștilalții din casă, mai sărăcuți în domeniu.

Azi dimi, după ce a făcut ochi (ăia ai ei de înger diabolic, atunci când vrea mușchiu’ ei), se uita cu viu interes la mine. Eu mă fâțâiam puțin (mai mult) prin fața oglinzii. Am auzit eu, din surse sigure, că această activitate deosebit de inteligentă crește moralul și dezvoltă fengshui-ul personal, mai ales într-o zi gri-șobolan-cenușie, cum debutase cea în curs.

Ceva din privirea sau spiritualitatea ei s-a transmis instant la mine. Am scos pescărușu pe gură, înainte de-al educa nițel:

Vaiiii, da’ cââât de frumooooasă sunt azzzzi… 

M-a privit cu superioritate, dar amuzată, apoi mi-a dat decisiva:

Normal că ești, doar semeni cu mine.

V-am zis io că e șefa șefelor spirituale? V-am zis.

Like ș-amin.

Citiți și Haștag ciorbă.

foto: pixabay.com

Post-ul Spiritualitate apare prima dată în Poveștile Fabiolei.

Undeva, cândva, în viața asta am întâlnit un om. Un om banal, cum se autointitula, sau un om normal, cu două mâini și două picioare, cum se descria. Un om al cărui mod de viață, de când îl știu, este iubirea. Respiră iubire, se hrănește cu iubire, moare și învie pentru ea.

Un bărbat cum rar se mai fabrică în zilele noastre.

Bine, cu toții suntem ediție limitată, unici și irepetabili, doar că unii dintre noi au moț în frunte sau ceva. Ăștia puțini, extrem de puțini, dacă ai norocul să îi întâlnești vreodată, o să-i ții minte toată viața.

Îl știu de nouă ani și o singură dată am avut norocul sau întâmplarea să îl cunosc în carne și oase. Drumurile nu ni s-au mai intersectat niciodată de atunci, dar scrierile lui atât de simple, mustind însă de profunzime, romantice, au puterea chiar și după ani, când le recitesc, să trezească admirație în sufletul meu.

Unul dintre multele lui texte, fiindcă în altă viață scria mult, bine și des, l-am recitit de curând. L-am recitit pe nerăsuflate, ca pe o doză de drog (cum naiba o fi aia), am zâmbit și mi-am dat seama că lucrurile frumoase trebuie împărtășite lumii. Nu toate, evident, dar unele dintre ele sunt mult prea valoroase ca lumea să nu afle de ele.

Și dacă pe mine m-a atins în felul meu, cu siguranță și alții vor rezona cu scrierea lui, indiferent de sex.

O iubire albastră

O vorbă veche spune că fierul poate fi modelat abia după ce a ajuns la roșu, la culoarea incandescenței, abia atunci are suficientă căldură pentru a-i fi înfrântă tăria. Dar sufletul omului? Ce culoare îl poate aduce la starea lui cea mai înaltă? Albastrul. Abia când ajunge să trăiască o iubire albastră își atinge sufletul omenesc înaltul. Cu toții întâlnim în viață o iubire albastră, sunt sigur de asta, unii au trăit-o deja, alții o vor trăi într-un viitor. Cu siguranță sunt și oameni care o trăiesc chiar acum, în aceste momente.

Ce înseamnă o iubire albastră?

Înseamnă să întâlnești omul care să-ți fie primul gând al fiecărei zile, iar gândul acesta să fie întotdeauna unul senin. Înseamnă să întâlnești omul care să te facă să atingi nemărginirea cu sufletul, o nemărginire albastră precum cerul sau marea.

Înseamnă să întâlnești omul pe care, încă de când l-ai văzut prima oară, să-ți dorești să-l iei cu tine pentru totdeauna și să vrei să lupți pentru asta. Înseamnă să întâlnești omul care să ți se mute în suflet atât de adânc, încât să nu vrei să mai plece niciodată de acolo și să te lupți pentru asta. Înseamnă să întâlnești omul pe care să fii în stare să-l iubești atât de mult, încât dacă el va dori să plece, să ai puterea să-i dai libertatea de a o face.

O iubire albastră e acea stare care te duce în punctul cel mai de sus pe care spiritul tău îl poate atinge.

O iubire albastră e atunci când cerul nu mai e cer, ci e acolo unde ești tu.

O iubire albastră e omul care pentru tine nu mai e doar un om, ci e însăși Iubirea. Eu am întâlnit-o cândva, în viața asta. Voi?

© F.S.

Citiți și Blue. Something blue.

foto: pixabay, eu.

Post-ul Iubirea albastră apare prima dată în Poveștile Fabiolei.

Despre iubire, în toate formele ei, s-a tot scris, cântat, pictat, ovaționat. Despre ce nu e de fapt, iubire, mai puțin. Despre reversul medaliei, sau ce punem pe piedestal, în numele iubirii sau pentru ea, mai puțin.

Iubirea nu e doar o zi.

Nu e nici măcar un răsărit sau un apus, o cină romantică, o grădină botanică oferită pe post de buchet de flori, un rolex, un maserati sau un penthouse. Nu, nici pe departe. Nu e un foc de artificii sau un concert regal. Nu e sclipici, nu se țipă în gura mare, nu se revendică și nici cerșește. Se păstrează cu sfințenie în suflet, se exprimă natural și firesc, fără ocolișuri sau cuvinte încrucișate.

Iubirea e o taină, cea mai sfântă dintre toate.

Iubirea e o alegere și o muncă constantă. Zilnică. Secundă de secundă. Ceas de ceas. Fără muncă se stinge și moare mai repede decât a scânteiat în sufletul tău. Degeaba ai în ogradă cea mai rară și prețioasă floare, dacă nu o uzi, nu o tratezi cu bunătate, nu îi acorzi atenție, nu ai grijă să îi oferi un mediu propice dezvoltării ei, se va usca. Direct, fără să te anunțe. Să înflorească, nici vorbă.

Știu, tu aștepti să-ți încânte ochii și și sufletul cu cele mai splendide flori, mai ales într-o anumită zi, să zicem 14, dar ghici ce, ea nu e Dumnezeu să facă minuni. Ea doar e.

Nicio zi, oricât de unică și și irepetebilă ar fi, nu poate însemna iubire. Poate fi o completare, da, o celebrare a cum o trăiești până în acel moment, dar cu siguranță nu o poți numi iubire. Când tot restul timpului de până atunci o simulezi, o tratezi cu indiferență, sau mai rău, o manifești cu pumni și coaste rupte, cum poți crede că e iubire?

Iubirea e hrană pentru trup și suflet. E vulnerabilitate, credință, încredere, comunicare, conexiune. E tot timpul, nu pe sărite, din doi în șapte, sau când are timp sau chef mușchiul inimii tale. Nu e doar în 14. Nici măcar în 29, 30 sau 31. Sau un norocos sau ghinionist 13, depinde cum privești. Nu va fi niciodată o singură zi. Ea este sau nu este. O simți sau nu, o hrănești sau nu. Întotdeauna alegerea îți aparține.

Doar că… iubirea nu e o zi. O clipă. Un moment.

Când o ataci, o pui la îndoială, o cerșești sau o revendici, ea se ofilește și moare. Când nu se mulează pe șablonul gândirii tale, la fel. Ar fi un fals în suflet s-o prețuiești subit într-o zi. Cu cât o țipi mai tare într-una anume, la grămadă cu restul lumii, de ochii lumii, cu atât mai rapid intervine procesul de deces.

Iar când se întâmplă asta, poți doar să-i pui fundiță pe cruce. Albastră sau roz, după preferință.

Citește și Amabilitate nu înseamnă bunătate.

foto: eu

Post-ul Iubirea nu e o oarecare zi apare prima dată în Poveștile Fabiolei.

Ni se predică pe toate canalele să fim mai buni. Sau buni. Să fim amabili, că doar nu ne costă nimic lucrul acesta. De acord, niciodată nu e prea mult să fim îndemnați spre a deveni variantele noastre cele mai bune, doar că amabilitatea se confundă grav cu bunătatea.

Să fii amabil, grețos de amabil uneori, nu înseamnă că sâmburele bunătății se dezvoltă armonios în tine. Nu, e stafidit de-a binelea. Nu înseamnă că ai capacitatea sau abilitatea de a te pune în papucii celuilalt, de a-i vedea perspectiva, sau de a empatiza cu el, chiar dacă ai călcat pe cioburi de dimineață și n-ai chef decât de lins rănile din tălpi. Sau poate doar de numărat scamele de pe pantalonii colegului/colegei de muncă.

Bunătatea înseamnă, că deși ești în profund dezacord cu celălalt, să știi să asculți, să vezi, să accepți neroziile celuilalt (dacă ție așa ți se par), fără nicio urmă de răutate. Să știi să-ți îmblânzești demonii personali, în niciun caz să îi azmuți pe celălalt. Fii liniștit, are și el propria herghelie, are ce face, nu se plictisește absolut deloc.

Sub falsa amabilitate se ascunde de fapt propria neputință, nicidecum bunătatea.

Bunătatea înseamnă să poți să vezi rănile, durerile, provocările sau luptele celuilalt, fără să îl judeci sau să-l muștruluiești. Fără aere de superioritate, mascate perfect sub umbrela amabilității. E doar o chestiune de timp până când falsa ta amabilitatea este spulberată de suflul proaspăt al autenticității personale.

Amabilitatea înseamnă amabilitate. Atât. Sau politețe. Înseamnă zâmbet de complezență, nu zâmbet cu și din suflet.

Bunătatea, însă, înseamnă ceva mai mult. Mult mai mult.

Înseamnă că atunci când cineva te acuză/jignește/rănește extrem de amabil, să poți să vezi că nu e despre tine, e despre el. Întotdeauna e despre el. Și deși poate părea copleșitor sau revoltător, în loc să sari la rândul tău, la beregata lui, să poți face un pas în spate. Știu, e un efort colosal uneori, dar e cel mai înțelept lucru pe care îl poți face.

Fiindcă bunătatea nu trebuie demonstrată. Ea e sau nu e. Ea vine din iubire. Iubirea de sine, de oameni, de frumosul din jurul tău. Sub orice formă ar fi el.

Citește și Există întotdeauna timp pentru ceea ce-ți place.

foto: pixabay.com

Post-ul Amabilitate nu înseamnă bunătate apare prima dată în Poveștile Fabiolei.

În ultima vreme răsăriturile pentru mine sunt bucurie. Dacă aș alege un singur cuvânt să le definesc, acesta ar fi, bucurie. Bucuria de a fi, de a le simți, de a le fotografia sau doar, simplu, admira.

Privind în urmă, la celelalte, ele au fost un amalgam. Introspecție, descoperire, nostalgie, retrăire sau doar visare. Acum mi se par vibrante, pline de energie, colorate. Da, foarte colorate, am avut norocul să surprind câteva astfel pictate. Acesta, ultimul, exact așa a fost. O paletă variată de culori, chiar înainte de a se trezi Măria Sa, Soarele, aproape că a anulat ivirea lui din mare. Nu că nu i-aș fi urmărit oricum traiectoria matinală cu viu interes, doar că am realizat ce surpriză și câtă bucurie îți poate oferi cerul, chiar la crepuscul.

Da, cerul, când are el chef, poate fi minune.

Poate fi roz pastel. Fragil și delicat ca o frezie proaspăt înflorită. Poate fi albastru intens, presărat cu tușe de portocaliu sau galben. Poate fi roșu foc, roșu intens, chiar cu două secunde înainte de apariția Soarelui. Poate fi mov pal, ascuns bine printre celelalte nuanțe pastelate. Poate fi în cele mai vibrante culori, pentru că atunci când simte bucuria unui nou răsărit, se poate exprima liber, după bunul lui plac.

Răsăritul acesta a fost amețitor de liniștit. Liniștea lui a reverberat în mine, simțindu-l intens. A fost cu cafea la termos, cu două nuanțe de albastru reflectate de lumina difuză a răsăritului, cu pași afundați în nisipul nescris și mișcător, cu emoția de a fi într-un loc nou pentru mine. A fost cu multă curiozitate din partea mea și a unui gând. Cât de departe mă pot purta pașii în sălbăticia aceea irezistibil de atrăgătoare?

Priveam fascinată epava și mă gândeam că de-a lungul timpului, în ciuda numeroaselor furtuni cărora i-a supraviețuit, în felul ei, nu i s-a știrbit cu nimic din unicitate și frumusețe. E tot acolo, în picioare, semeață și mândră, nepăsătoare parcă. Ce înseamnă pentru ea o nouă furtună? Absolut nimic, s-a călit în toate, cele trecute și poate, cele viitoare.

Mi-aș fi dorit, ca noi oamenii, să fim ca ea. Să rezistăm, stoic, în fața tuturor furtunilor. Să fim nepăsători și reci, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-aș fi dorit ca eu să am tăria ei.

Numai că eu sunt eu. Poate că pe dinafară sunt mai puternică după fiecare zdruncinătură încasată, dar pe interior, sunt mai devastată decât măruntaiele epavei, care, ca și mine, nu lasă nimic la vedere.

Și totuși e încă acolo, ca un simbol al zonei, ca o dovadă vie că nicio furtună nu e suficient de puternică ca să o dărâme.

Citiți și Și dac-aș fi un răsărit, tot aș admira unul (22)

foto: eu

Post-ul Și dac-aș fi un răsărit, tot aș admira unul (23) apare prima dată în Poveștile Fabiolei.

Moneda de zece bani e mai mult decât banală, e mărunțișul de prin buzunare, e uneori total nefolositoare. Câteodată e aur curat, dacă știi să-l vezi.

Deci… ce poți face cu zece bani?

În primul și primul rând te apleci și îi culegi de pe jos. Imposibil în viața asta să nu-ți stea în cale o banală monedă de zece bani. Bine, dacă te lasă sciatica, lombara, genunchii sau Sf. Chef de Plecăciuni. Dacă astea se rățoiesc cu pasiune la tine, lași moneda în plata Celui de Sus, o va lua următoarea persoană cu chef de admirat asfaltul de aproape.

Mbun…

În al doilea rând o ștergi puțin de praf, mizerie, apă sau noroi. Dacă te-ai trezit cu chef de viață, aplici metoda lampa lui Aladin.

În al treilea rând și ultimul, o bagi în buzunar. Sub nicio formă nu o arunci prin vreun boschete, sau o dai altcuiva. Nu, nu. Din când în când mai verifici buzunarul să verifici dacă e încă acolo, asta dacă n-a avut chef să migreze prin căptușeală. Unele monede sunt mai năstrușnice, așea, le place să facă turul gecii. Le auzi când bagi geaca la spălat, cât simț de aventură au avut.

Atât. Asta e tot ce poți face cu zece bani.

Sau… faci ca mine.

Dacă ai curaj, spui în gura mare azi vin banii la mine! Zâmbești și îți vezi de drum sau treabă. Dacă nu, mormăi în gând același lucru sau variațiuni pe temă. Musai zâmbești la sfârșit ca un veritabil rezident de la Socola.

La sfârșitul zilei, zâmbești iar, dar cu așa o satisfacție… fix ca mine.

Motivul? La mine s-au întâmplat următoarele lucruri.

La serviciu a fost o zi prolifică financiar, apoi am primit o sumă  frumușică de bani pe persoană fizică, ca cado’, așa. Mai târziu m-am trezit cu un set de oale și unul de cuțite de ceramică.Tot bani și astea, nu? Bine, în capul meu a fost că D-zeu mă iubește într-atât încât îmi trimite mesaje subliminale de genul e timpul să mai treci prin bucătărie sau știu că vrei să omori pe cineva, acum ai și cu ce. Pe alese, chiar.

Mă gândesc acum că zece bani sunt totuși zece bani. Și că valorează fix cât îți zburdă ție imaginația. Sau dorința. Sau gândul. Sau că uneori cu zece bani poți face… minuni.

Citește și Fusta și online-ul.

foto: pixabay.com

Post-ul Ce poți face cu zece bani? apare prima dată în Poveștile Fabiolei.