Despre Raluca Feher nu aș putea spune prea multe, dar cel mai important lucru pe care îl cunosc e faptul că scrie al naibii de bine. Atât de bine, încât încă mai am în memorie cartea ei precedentă, Să nu râzi:((.
Raluca Feher e în scris ca un duș rece, aplicat direct în pat, în dulceața somnului de dimineață, când ai face moarte de om dacă cineva numai ar îndrăzni să te strige pe nume. E exact ce îți trebuie dacă te minți frumos, la nesfârșit, că tu nu ai absolut nicio vină atunci când, dornică de a atrage iubirea vieții tale în viața ta, ai parte de același tipar psihologic, repetându-se aproape la liniuță, în bărbați complet diferiți. E exact ce-ți trebuie atunci când nu ai pârghiile necesare să-ți înțelegi traumele și propriile probleme ce trebuiesc de fapt rezolvate înainte de a intra într-o relație, orice fel de relație. Sau cum să-ți scoți capul din fund sau din nisip și să-ți confrunți proprii demoni, cu calm, răbdare, compasiune și înțelegere, înainte de… orice.
Cartea, în sine, nu e un rețetar despre cum să faci lucrul acesta. Suntem diferiți, acționăm și gândim diferit, ce merge la tine nu merge și la mine, avem traume diferite. Și credeți-mă, toți avem traume, cei din generația lui ’60,’70, ’80, oricât ne-am da cocoși sau rotunzi că nu. De obicei, cei care sunt cei mai vehemenți, sunt cei care le au pe cele mai mari, profunde. Cartea aceasta este despre cum poate arăta viața ta dacă nu întreprinzi absolut nimic în sensul acesta. Cum poți fi o persoană (femeie, în speță) „de succes”, dar tu de fapt să fii doar o carcasă goală, prăbușită în hăul tău emoțional din care nu știi cum să ieși. Vrei, dar nu știi, nu poți.
Cartea aceasta e crud de sinceră, iar cum eu iubesc sinceritatea, am simțit că e o carte notabilă, ce merită citită. Mai ales că e scrisă de un autor contemporan, unul care pune punctul pe „I” brutal, dar onest. Și nu o spun doar eu, o spun oameni a căror muncă sau gândire o apreciez. Unul dintre ei ar fi Cristian China Birta.
„Care e superputerea ta, Mara?
Să mă mint.
Și să mă cred.
Să fiu predicator și credincios în același timp și să mă urăsc schizofrenic pentru că sunt obosită să cobor treptele amvonului, să-mi fac cruce cu turma, să mă-ntorc la microfon, să zic două Tatăl Nostru și iar să mă reped în genunchi, între babe cu broboade și moși cu căciuli de miel strânse în mână, la Amiiin!!!, pune sutana, scoate sutana.
Cardio.”
„Tăticu’ te iubește.
Nu a auzit în casă niciodată cuvintele Te iubesc rostite între părinții ei. Când a făcut 30 și ceva de ani, maică-sa, cuprinsă de un patetism bizar, i-a spus la telefon Te iubesc! de ziua ei și Mara nu a știut ce să răspundă și a tăcut, iar maică-sa, simțind respingere în surpriza fiică-sii, a izbucnit: Tu nu mă iubești? Normal, semeni cu taică-tu, o nemernică.
Și ea, și FI, analfabeți ai dragostei, au încercat să cânte, afon, melodia amorului.
Te iubesc, Și eu te iubesc, Mi-e dor de tine, Și mie mi-e dor de tine.”
„Ce este dragostea?
Mara a auzit despre povești de dragoste îngropate în permafrost, ca mamuții în ghețurile din Svalbard, care ies la suprafață, intacți, cu dinți și păr și, dacă le despici pântecul, cu iarba păscută, verde și proaspătă, depozitată în stomacuri. Dacă asta e dragostea, un bărbat care o vrea de 25 de ani, care a simțit că ea acum este singură și că, în sfârșit, e atentă, nebruiată de semnalul unui alt mascul?
Dar e căsătorit.
Ei, și ce?
Nu pot să fac așa ceva altei femei. Ce ție nu-ți place, blabla, bumerangul trădărilor se va întoarce înspre mine. Jbang.
Mă doare-n cur, dacă asta e dragoste, nu o să trec pe lângă ea.
S-au văzut într-o parcare, în mașina lui, și el i-a smuls chiloții de pe ea, noroc că geamurile mertzului erau fumurii și nimeni nu putea să vadă ce se întâmplă înăuntru. Nu aveau ce să-și spună, Nietzsche sau Steinhardt, degetele lui o căutau pe dinăuntru.”
Mara ești tu, eu sau oricare femeie din țara asta. Dacă nu, o soră, verișoară, cunoștință. Mai mult sau mai puțin. Mai trist sau mai hilar. Mai profund sau mai superficial.
Cartea o găsiți online pe edituratrei.ro, libris.ro, elefant.ro, emag.ro, dar și în librăriile fizice din toată țara.
foto: arhiva personală
Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.
Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.
- Lucrurile bune vin când vor ele, nu când vrem noi - 16 aprilie 2024
- Și dac-aș fi un răsărit, tot aș admira unul (24) - 1 aprilie 2024
- Spiritualitate - 19 martie 2024
